Hans Belting şi viziunea apocaliptică asupra istoriei artei. (2010)
Istoria arrtei ca „pielea de măgar”
Ajunşi la acest punct în analiza concepţiei lui HB despre itoria artei, suntem siliţi să luăm în considerare motivaţiile teoretice mai adânci ale lui HB, cele din sfera antropologiei (n.b. -privite din perspectiva relativistă) şi raportarea lor la conceptele fundamentale ale esteticii. Pe care este eevident că HB le neagă. Sau le tranşează refugiindu-se în antropologie.
De fapt HB nu este atât de preocupat (cum ar părea din paragraful de la pagina 23 a cărţii sale, redat mai sus) de ceea ce rămâne în afară „clasorului” istoriei artei, câ de ceea ce i se pare că se integrează în mod samavolnic în „rafturile” lui. Pe de o parte HB susţine că rafturile istoriei artei exclud obiecte posibil artistice, dar pe de altă parte, se referă insistent la posibilitatea unei stuaţii inverse, a înglobării a unor obiecte în istoria artei în mod nejustificat.
HB antamează o discuţie (oţioasă), când neagă istoriei artei dreptul de a se ocupa de lucrări artistice din epoci trecute Lăsăm de o parte (dar este posibil?) faptul că trecutul este însuşi domeniul istoriei, intră în definiţia ei şi îi dăm cuvântul lui HB. El îusţine că ”… la baza istoriei artei există o contradicţie evidentă, cu consecinţe inadmisibile. Ea s-a constituit în epoca modernismului, dar şi-a căutat obiectul în arta veche şi şi-a găsit acolo regulile ei ştiinţifice pentru a trata despre artă în general”. (Pg. 39)
Pentru HB este o un abuz a discuta in cadrul istoriei artei despre obiecte anterioare apariţiei conceptului modern desspre artă, adică despre obiecte din epoci în care artefactele au avut în mod declarat funcţii neartistice, în special magiec sau de cult rteligios. „Deci se poate discerne existenţa unei epoci a istoriei artei de toate celelalte epoci, în care nu exista o imagine conturată a istoriei artei şi deci nici rame.” HB răspunde negativ la problema dacă se poate introduce în istoria artei, ba chiar în sfera artei propriu zise, produse din trecut, care implicau alte destinaţii decât cele pur estetice, destinatii si scopuri pe care HB le consideră mai importante decât cele estetice, trecute de el la nivelull bagatelei. Pornind de la admiraţia pe care o prvoacă imaginile picturale preistorice, el susţine că:„Metodele noastre de a ne ocupa de artă nu pot fi aplicate la materialul preistoric, căci nu pentru ele au fost elaborate. Aşa numita Istorie a artei este deci o invenţie cu folosinţă limitată şi pentru o idee limitată despre artă. În culturile originare nu există artă, dar nu pentrucă imaginile lor sunt lipsite de caracter artistic. Ele nu s-au constituit în vederea creerii de artă, ci au servit religia sau ritualurile sociale, ceea ce poate că este mai important decât să faci artă în înţelesul nostru”. /(Pg. 74.)
Comentariile lui HB care completează acestpasaj arată că el se referă la o sferă mai latgă de „produse” artistice decât cele preistorice. Interdicţia pe care HB ar impune-o istoricilor artei se referă şi la obiecte din epoca medievală, de exemplu. (La un moment dat HB opinează pentru întoarcerea obiectelor expuse în muzee la locurile pentru care au iost comandte iniţial: altarele în bisericile pentru care au fost comandate, portretele –în sălile de ceremonii ssa poate chiar în apartamete particulare, etc. Rrămânem îndelung pe gânduri când ne imaginăm haosul care s-ar crea, dacă s-ar porni la aplicarea acestui principiu.). În dorinţa de a reduce la nesemnificativ sfera istoriei artei, HB urmăreşte să-i îngusteze domeniul ei până la extincţie, asemeni pielei de „chagrin” din romanul lui Balzac.
Este interesant de comparat punctul de vedere –„maoist!” aş spune- din citatul redat mai sus, cu cel redat de Umberto Eo în importannul său stuidiu despre estetica mdievvală. U. Eco a teoretizat un principii speifice post-modernismului prin conturarea conceptului de „operă deschisă”, a trecut prin perioada studiului struccturalist matematizat, dar a ajuns şi la o etapă antropologică, ultima poziţie apropiindu-l sub anumite aspecte de HB. Spirit labil şi totuşi capabil de analize de o deosebită persperspicacitate, JU. Eco prezintă în studiul amintit, conflictele dintre teologii orindelor mnonastice, punând în lumină conştiinţa estetică din acea perioadă, confruntarea dintre estetica frumosului transcendental şi imăactul fascinant al artefactelor.
În discuţiile despre problema finalităţilor extra-artistice ale obiectelor artistice, esteticienii şi ,în general, exegeţii sub diferite aspecte ai conceptului de artă sunt coşn;onştienţi de complexitatea lui, de imposibilitatea de a despărţi tranşant straturile intelectuale de cele expresive ale obiectului aristic. Cconceptul de artă nu implică – precum pare că presupune îHB n asemenea pasaje ptcum cel citat- „pura gratuitate”. Finalităţile opeelor de artă sunt polivalente şi greu de despărţit unele de altele. Este nuul din aspectele cele mai dificile, obsesive, şi totodată pasionante, ale problemelor care se pun esteticieni;or. Istoria artei, implicând acest concept atât de complex cum este „arta”, nu poate să ignore asemenea ambiguităţi, dar nici să renunţe la încercarea de a-si contura domeniul, fie chiar cu graniţe flexibile Este mult mai comod a-l nega decât de a-l studia.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.